În ultimele două zile, NATO a fost aruncată într-o altă criză după ce administrația Trump a criticat dur membrii europeni ai alianței pentru că, aparent, nu fac suficient pentru a ajuta SUA să-și ducă războiul în Iran.
Retorica înalților oficiali americani a fost izbitoare. Trump a declarat pentru Reuters că simte „dezgust” față de NATO, a descris-o ca un „tigru de hârtie” pentru The Telegraph și a amenințat chiar că va retrage SUA complet din alianță. Între timp, secretarul de stat american Marco Rubio a sugerat că Washingtonul ar putea fi nevoit să reconsidere valoarea apartenenței sale:
„Va trebui să reexaminăm dacă această alianță, care a servit bine această țară o vreme, mai servește acelui scop – sau dacă a devenit o stradă cu sens unic în care America se află pur și simplu în poziția de a apăra Europa. Când avem nevoie de ajutorul aliaților noștri, aceștia ne refuză drepturile de staționare și de survol.”
Apoi, miercuri, în timpul unui prânz de Paște, cu doar câteva ore înainte de un discurs național mult așteptat, Donald Trump a mers și mai departe, afirmând că aliații americani din NATO nu ar sprijini SUA în cazul unui război cu China:
„Am aflat despre NATO. NATO nu va fi acolo dacă vom avea vreodată marele conflict – știți la ce mă refer. Sper că nu vom avea. Relația mea cu marele conflict este foarte bună – mai bună decât cu NATO.”
Europa trage linie
În linii mari, administrația pare să aibă două nemulțumiri principale față de NATO în acest moment.
Prima se referă la deciziile mai multor țări europene de a limita utilizarea de către America a bazelor și a spațiului aerian. Spania, de exemplu, și-ar fi închis spațiul aerian pentru avioanele americane implicate în războiul cu Iranul. Italia a refuzat drepturile de aterizare pentru mai multe bombardiere americane la baza Sigonella din estul Siciliei, în timp ce Franța a împiedicat Israelul să-și folosească spațiul aerian pentru a transporta arme americane destinate conflictului.
Aceste guverne susțin că astfel de restricții sunt necesare pentru a respecta dreptul internațional. Washingtonul, însă, le consideră o lipsă de solidaritate față de un aliat.
Strâmtoarea Hormuz: punctul fierbinte
A doua problemă este reticența Europei de a contribui la redeschiderea Strâmtorii Hormuz. Această strâmtoare îngustă dintre Iran și Oman leagă Golful Persic de Golful Aden și, prin extensie, de piețele globale. În condiții normale, aproximativ 20% din petrolul și gazul mondial trec prin ea.
De la izbucnirea războiului, însă, traficul s-a prăbușit. Iranul a lansat atacuri cu rachete și drone asupra navelor aflate în tranzit și a declarat că trecerea prin strâmtoare necesită acum permisiunea Iranului.
Oficialii americani au prezentat trei argumente principale pentru a îndemna membrii europeni ai NATO să se implice.
Argumentele Washingtonului — și răspunsul Europei
În primul rând, aceștia susțin că aliații europeni sunt obligați să sprijine SUA. Dar această afirmație este slabă. Articolul 5 al NATO se aplică doar atunci când un membru este atacat — nu când acesta inițiază o acțiune militară.
În al doilea rând, ei susțin că Europa „datorează” SUA pentru sprijinul acordat Ucrainei. Este un argument greu de susținut, având în vedere că administrația Trump a retras cea mai mare parte a ajutorului militar acordat Kievului și a petrecut o mare parte din ultimul an urmărind o abordare mai conciliantă față de Moscova. În sens mai larg, sprijinul SUA pentru Ucraina a fost întotdeauna determinat în primul rând de interesele strategice americane, mai degrabă decât de vreun sentiment de obligație față de Europa.
În al treilea rând, Washingtonul susține că redeschiderea strâmtorii este în interesul economic al Europei. Deși Europa depinde de fluxurile de energie care traversează regiunea, realitatea este mai complicată. Cea mai mare parte a petrolului care trece prin strâmtoare se îndreaptă spre Asia, iar orice întrerupere duce în primul rând la creșterea prețurilor la nivel global – afectând atât SUA, cât și Europa.
Nici statutul Americii de mare producător de petrol nu schimbă fundamental această dinamică.
Prețurile mai mari pot avantaja companiile energetice americane, dar au un impact net negativ asupra economiei în ansamblu și asupra consumatorilor.
De ce Europa se abține
Poate cel mai important aspect este că guvernele europene se îndoiesc că o implicare mai profundă în conflict ar duce efectiv la redeschiderea strâmtorii. Acest lucru ar necesita probabil fie capitularea Iranului, fie o soluție negociată – niciuna dintre acestea nefiind iminentă. Dimpotrivă, o escaladare ar putea îngreuna diplomația, crescând în același timp riscul unui război mai amplu.
Acest lucru ajută la explicarea reticenței generale a Europei de a se implica. Chiar și guvernele puternic pro-americane sunt reticente să intre într-un conflict fără obiective clare sau o strategie de ieșire.
Este acesta sfârșitul NATO?
Formal, nu. Conform legislației recente a SUA, președintele nu se poate retrage unilateral din NATO fără un vot de două treimi în Senat sau aprobarea separată a Congresului.
În practică, însă, alianța pare din ce în ce mai fragilă. SUA consideră în mod clar că aliații săi europeni nu își fac partea, în timp ce mulți din Europa se îndoiesc că Washingtonul ar răspunde adecvat la o criză prevăzută de articolul 5.
Chiar și fără o retragere formală, SUA ar putea să-și reducă angajamentul – diminuând desfășurarea trupelor și detașându-se de structurile NATO. O astfel de mișcare nu ar ajunge până la părăsirea alianței, dar ar putea să o golească efectiv de conținut.
O alianță doar cu numele?
NATO s-ar putea să nu fie moartă. Dar, în starea sa actuală, începe să semene mai puțin cu o alianță militară coezivă și mai mult cu un aranjament politic fragil – unul care persistă pe hârtie, chiar dacă unitatea sa fundamentală este supusă unei presiuni crescânde.